Trei miliarde de kilowatt-ore din import: anatomia dependenței croate

Fiecare sistem electric are un număr care îl definește. Al Croației e soldul importului: barometrul care arată cât din becurile țării ard pe curent străin.

Dimensiunea găurii. 3.095 GWh net importate în 2025 — echivalentul producției a vreo 2.600 MW de panouri solare care n-au fost construite. Vârful sezonier e vara: coasta turistică își multiplică cererea de aer condiționat exact când hidrocentralele au apele mici, iar importul urcă spre 25% din consum. Factura valutară urmează prețurile regionale — iar în serile scumpe, urcă abrupt.

Iluzia trimestrului unu. Începutul lui 2026 a oferit paranteza plăcută: ploi peste medie, lacuri pline, iar Croația — pentru câteva săptămâni — exportator net. Paranteza s-a închis în martie; aprilie și mai au reașezat sensul clasic al fluxurilor. Morala hidrologică: apa bună e cadou meteorologic, nu politică energetică.

Ce mișcă acul. Solarul crește — plus 50% producție an la an — dar de la bază mică și cu profil de amiază care nu atacă serile de import; vântul a avut an slab, cu minus 12,8%. Contribuțiile care ar schimba structural balanța au alt calibru: Kosinj–Senj 2 cu vârfurile lui, revenirea integrală a nuclearului împărțit, gigawattul de baterii din proceduri și — pe partea cealaltă a ecuației — eficiența care taie vârfurile de vară.

Rama corectă. Importul nu e păcat în piața unică — e opțiune economică atâta timp cât vecinii vând mai ieftin. Problema croată e lipsa opțiunii inverse: în orele în care toată regiunea e scumpă, țara n-are cu ce răspunde. Independența nu înseamnă zero import; înseamnă import la alegere.

Balanțele tuturor țărilor, pe pagina Croației.