Prețul fix al trecutului: 15 miliarde pentru deșeurile nucleare

În orice negociere nucleară, muntele din cameră nu e reactorul — e ce rămâne după el. Înțelegerea belgo-franceză care a permis prelungirea Doel 4 și Tihange 3 a mutat acest munte cu o singură clauză: responsabilitatea deșeurilor nucleare trece la statul belgian, contra unei sume fixe de 15 miliarde de euro vărsate de Engie.

Ce cumpără fiecare parte. Engie cumpără certitudine: obligațiile pentru combustibilul uzat și deșeuri, care atârnau imprevizibil în bilanț la fiecare revizuire trienală a provizioanelor, devin un cec unic, definitiv. Statul cumpără controlul — și riscul: dacă depozitarea geologică va costa peste estimări, diferența e a contribuabilului; dacă sub, câștigul la fel.

Cifra în perspectivă. 15 miliarde acoperă gestiunea pe termen lung a combustibilului uzat al parcului istoric — un program care se întinde peste un secol, cu depozitul geologic profund încă de proiectat și de amplasat. Organismul ONDRAF/NIRAS, gestionarul deșeurilor, primește astfel un mandat cu buget închis.

Criticile. Opoziția și o parte dintre economiști au numit clauza „poliță de asigurare gratuită pentru Engie”: nimeni nu poate ști azi costul real al depozitării în 2100. Susținătorii răspund cu simetria: fără transfer, nu exista prelungire — iar riscul deșeurilor era oricum, în ultimă instanță, public.

Precedentul. Cu negocierile în curs pentru preluarea întregului parc, formula sumelor fixe ar putea deveni șablonul întregii tranziții nucleare belgiene. Trecutul are, de-acum, un preț scris în contract.

Dosarul nuclear belgian, în context, pe pagina țării.