După 16 ani de tăcere, Ungaria redeschide ușa vântului

Ungaria a fost, un deceniu și jumătate, unicatul continentului: singura țară europeană în care construcția de eoliene era, de facto, imposibilă — printr-o regulă de distanță care interzicea turbinele pe aproape tot teritoriul. Capitolul se închide.

Pachetul dezghețului. Anunțat pe 24 iunie și rafinat prin consultarea publică închisă în august: program de sprijin pentru minimum 700 MW eolian nou; plafonul de înălțime ridicat la 199 de metri — deschizând ușa turbinelor modern-eficiente; perimetre desemnate cu proceduri accelerate; și, în fundal, cei ~1,5 miliarde de euro pentru rețelele care trebuie să care noua producție. Analizele independente văd potențial de creștere de zece ori a capacității până în 2030.

De ce contează exact acum. Sistemul maghiar are deja prea mult din același fel de verde: 8,7 GW de solar care se revarsă simultan la prânz și dispare simultan seara. Profilul eolian — nopți, ierni, fronturi atmosferice — e aproape oglinda perfectă: fiecare megawatt de vânt reduce statistic exact orele în care țara importă scump. Complementaritatea, nu cota verde, e argumentul de sistem.

Redresarea handicapului. Șaisprezece ani de pauză înseamnă lanț de dezvoltare atrofiat: fără proiectanți locali rodați, fără flote de macarale, fără date de vânt comerciale recente. Primele licitații vor testa cât de repede se reconstruiește o industrie din arhive — și cât de scump se plătește deceniul pierdut față de vecinii care n-au stat.

Testul politic. Regula distanței a căzut; reflexele locale, nu neapărat. Între programul de la centru și turbina din câmp stau primăriile, avizele de mediu și răbdarea investitorilor. Vântul maghiar are, în sfârșit, drum legal — rămâne de văzut cât de repede îl și străbate.

Eolianul european, în fluxul de știri.