De ce au rămas casele noi fără panouri: anatomia unui paradox de reglementare

Politicile publice eșuează rar prin rea intenție și des prin presupuneri nescrise. Paradoxul solar irlandez merită disecat pentru că presupunerea lui a fost aproape rezonabilă — și tocmai de aceea instructivă.

Cum s-a născut golul. Regulile pentru clădiri aproape zero-energie impun un scor global de performanță, nu tehnologii anume. Proiectanții optimizează deci pe cost: dacă scorul iese din anvelopă și pompă, panourile devin cheltuială evitabilă. Grantul public, între timp, era rezervat caselor vechi — logica fiind că banul public nu trebuie să plătească ce reglementarea ar impune oricum. Numai că reglementarea nu impunea panouri; le presupunea.

Mărimea consecinței. Zeci de mii de locuințe din cohorta 2021–2025 au ieșit pe piață cu acoperișuri perfecte pentru solar — orientate corect, structural pregătite, cu instalații electrice noi — și fără niciun panou pe ele. Cost marginal de instalare: cel mai mic din parcul național. Sprijin public disponibil: zero, până la corecția curentă.

Corecția și lecția. Extinderea grantului recunoaște implicit eroarea de presupunere — iar economia corecției e excelentă: pe casele acestea, fiecare euro public montează mai mulți wați decât oriunde altundeva, pentru că totul în afară de panouri există deja. Lecția transferabilă: reglementarea prin scor global plus subvenția prin excludere creează sistematic exact golul pe care fiecare instrument credea că-l acoperă celălalt.

Pentru cititorul român. România își scrie propriile scheme pentru prosumatori și propriile standarde pentru clădiri noi. Paradoxul irlandez e avertismentul gratuit: cine presupune că altcineva montează panourile descoperă, cinci ani mai târziu, acoperișuri goale exact unde soarele era mai ieftin.

Solarul regiunii, în fluxul de știri.